Ce au în comun cristalele, fosilele, apusurile uimitoare, magia neagră, demonii și nebunia?
Au în comun călătoria noastră spre Colorado.
Totul a început ca o simplă excursie ce urma să dureze cam o săptămână în Delta (Colorado), inclusiv timpul petrecut pe drum, pentru că imediat după întoarcere aveam de susținut o prezentare la conferința despre Sasquatch în Beaver (Washington). Eu și cu Larry găsisem o bucată de pământ în Colorado, absolut superbă: hectare întregi de frumusețe deșertică, acoperite cu cristale de selenit, fosile străvechi și un cer infinit. Totuși, pentru a ni-l însuși, am pășit într-o cu totul altă lume.
Terenul pe care îl cumpăraserăm inițial nu era gol. Are 40 de acri, iar jumătate din suprafață, privită dintr-un anumit unghi, arăta ca un peisaj selenar: imaculat și maiestuos, fascinant și hipnotizant. Totuși, dacă îți întorceai privirea în cealaltă direcție, vedeai presărate tabere improvizate de oameni fără adăpost: oameni care trăiau în corturi și colibe încropite din resturi și înconjurate de munți de gunoaie, vehicule abandonate și urme inconfundabile de droguri și practici întunecate. Nu era doar o mizerie fizică, ci întregul loc se simțea dens, ca o mlaștină psihică.
Totuși, puterea și mesajul din partea pământului erau foarte clare: „Curăță-mă.”
Această situație a deschis o serie de întrebări și reflecții pentru mine și pentru Larry, deoarece nu prea avea sens în contextul vieților noastre. Da, totul pornise de la dorința de a cumpăra un teren pe care să putem organiza evenimente în persoană, însă priveliștea era profund și negativ afectată de acele tabere improvizate. Nu era tocmai decorul ideal pentru o întrunire spirituală.
Ne-am întrebat cum am putea împrejmui sau ascunde priveliștea taberelor, poate cu niște copaci sau cu un gard foarte înalt, astfel încât oaspeții noștri să nu fie expuși la peisajul negativ. Prea puțin realizasem că negativitatea nu era doar la nivel vizual; oamenii de acolo erau dependenți de droguri și practicanți de magie neagră. Era un caz clasic de a cumpăra o bucată de paradis și a descoperi apoi că vecinii tăi sunt complet incompatibili cu bucuria acelui loc. O situație nu foarte diferită de separarea realității din prezent, pe care o co-creăm chiar acum, la scară mai largă. Unele lucruri pur și simplu sunt incompatibile unul cu altul. Punct.
Dar această înțelegere a venit ceva mai târziu.
Cu câteva luni în urmă, unul dintre vecinii noștri ne-a spus că parcela infestată de magie neagră și resturi urma să fie scoasă la vânzare printr-o executare silită. Larry și cu mine ne-am consultat finanțele și am cumpărat-o. După vânzarea făcută de șerif, am crezut că foștii proprietari și oaspeții lor vor fi obligați să plece și că vom rămâne cu un teren curat, care va avea nevoie doar de o mică igienizare.
Nici vorbă. Oamenii aciuați acolo și-au înfipt călcâiele în pământ și a trebuit să petrecem luni întregi și să cheltuim mii de dolari în procese pentru a-i evacua. Se pare că proprietarii de terenuri din Colorado au o povară uriașă și trebuie să treacă prin numeroase proceduri pentru a-și elibera terenul de persoane care pretind, în orice fel, că au dreptul de a fi acolo. Odată eliberat pământul, legea aplică pedepse foarte severe pentru orice încălcare, dar, dacă la un moment dat, acorzi chiar și o permisiune limitată, aceasta poate fi interpretată ca drept de ședere, iar retragerea ei devine un proces lung și complicat.
Când am ajuns acolo pentru vizita noastră de o săptămână, îmi amintesc cum am stat în picioare în prima zi, privind vântul care făcea cristalele de pe sol să strălucească, în timp ce mirosul de putreziciune și plastic ars se ridica din grămezile de gunoi. Lumină și umbră, frumusețe și oroare, coexistând pe același petic de pământ. Am crezut că va fi o curățare rapidă, pentru că procesul de evacuare era în pornit și mai era doar o chestiune de timp până când șeriful avea să vină și să-i alunge pe ocupanți.
M-am înșelat.
Ținutul paradoxurilor
E ceva ireal să vezi selenitul strălucind în lumina soarelui, lângă seringi și vetre de foc înnegrite. Pământul însuși părea să șoptească: „Curăță-mă.” Era ceva sacru și profund. Străvechi. Și totuși, la suprafață se vedea orice altceva, numai puritate nu.
M-am așezat împreună cu Larry să discutăm de ce Gaia, pământul și conștiința colectivă umană, doreau ca acel loc să fie curățat. La urma urmei, de ce contează pentru Gaia dacă acei oameni și gunoaiele lor rămân acolo sau nu? Peste un milion de ani, oricum n-ar mai fi rămas nimic din toate acestea. Cu un milion de ani în urmă, totul fusese spulberat în fărâmițe de cea mai mare erupție vulcanică de pe continent, cea care a creat acea terasă de stâncă plată, ce se întinde pe sute de mile pătrate: doar baza unui munte gigantic care acum nu mai există. Cu un milion de ani înainte de asta, întreaga zonă fusese acoperită de apele unui ocean. Așa că, niște oameni și niște gunoaie? Ce importanță ar putea avea, în afara faptului că erau greu de suportat în prezent, întunericul contrastând cu lumina noastră. Și totuși, mesajul devenea tot mai puternic în fiecare zi: nimeni și nimic nu avea voie să rămână, nicio persoană și niciun gunoi.
Am mers la biroul șerifului ca să aflăm ce aveam de făcut, iar ei ne-au spus foarte clar că, pentru ca procesul să fie legal, trebuia să fim prezenți fizic acolo. Trebuia să rămânem pe teren pe toată durata procedurii, altfel aceasta ar fi fost anulată și ar fi trebuit să o reluăm de la început.
Ups… s-ar putea să nu ajungem la evenimentul nostru despre Sasquatch…
Data evacuării nu a fost cea menționată în hotărârea judecătorească. A trebuit să așteptăm două zile după acea dată, apoi să obținem un mandat pentru șerif, care urma să afișeze notificările de evacuare, iar după încă zece zile, să mergem pe teren pentru evacuare. După aceea, oamenii mai primeau încă o zi pentru a-și lua toate lucrurile.
Și nu numai asta, procesul de evacuare în sine era incredibil de complex. Ni s-a spus că trebuie să intrăm noi înșine în toate structurile în care locuiau acei oameni (rulote, case mobile, și altele) și să scoatem cu mâna absolut tot ce nu era fixat de podea, tavan sau pereți, urmând să așezăm lucrurile într-un loc de unde oamenii să-și poată recupera bunurile mai târziu.
Mda, ni s-a spus clar că trebuie să mutăm toate obiectele manual. Exista un calendar strict, notificări oficiale ale comitatului și un proces de evacuare deja pornit. Pe hârtie, totul părea simplu și clar. În realitate, ce aveau acei oameni în locuințele lor era ceva de coșmar. Camerele erau pline de la podea până la tavan cu gunoaie, fiare vechi, haine, vase murdare, și multe altele, inclusiv ace de droguri și simboluri de magie neagră desenate pe podele, pereți și tavane.
Apoi a venit energia rezistenței. Oamenii care locuiau acolo nu voiau să plece. Au implorat, au mințit, au făcut vrăji, au sunat la șerif, la propriii lor avocați și au chemat spirite, uneori toate acestea în aceeași zi. Au plâns și au blestemat. Nu era doar despre pierderea unei tabere, era despre o colectivitate întunecată care încerca să-și păstreze teritoriul, atât fizic cât și energetic.
Noaptea, simțeam câmpul vibrând: frică, furie, confuzie, război. În fiecare dimineață mă trezeam hotărâtă să o iau de la capăt, iar în fiecare seară cădeam în pat epuizată emoțional, cu sistemul nervos ars.
Vehicolul uman al întunericului
E ușor să te gândești la „intruși” (oamenii care ocupă ilegal un teren) ca la o problemă fără chip. Dar odată ce îi întâlnești, îți dai seama că sunt vehicole umane ale întunericului, fragmente ale psihicului colectiv uman care manifestă tipare de frecvență joasă: agresivitate, furie, suferință, complacere, îndreptățire. Fiecare dintre ei purta în sine un arhetip: vindecătorul pierdut, păcăliciul, rătăcitorul, copilul rănit, demonul, magul.
Unii erau blânzi, alții periculoși, iar unii prinși evident într-o stare profundă de iluzie. Câțiva credeau că acel pământ „le aparține prin drept divin”. Alții voiau pur și simplu „să sfideze sistemul”. Nu puteam să nu simt milă pentru alegerile lor, dar mila, de una singură, nu era suficientă.
Unul dintre adjuncții șerifului ne-a avertizat să fim atenți, acești oameni avuseseră luni întregi la dispoziție să se organizeze și să plece, dar nu o făcuseră. Urmau să încerce să ne convingă să le mai dăm timp, dar dacă am fi fost de acord, întregul proces legal prin care am trecut ar fi fost invalidat.
Pentru majoritatea lucrătorilor în lumină, cea mai grea lecție este să învețe unde se termină compasiunea și unde începe permiterea inconștientă a răului. Uneori iubirea poartă chipul fermității. A spune „nu” întunericului nu este o respingere a umanității, este un act de bunăvoință și o afirmare a adevărului.
Acesta a fost unul dintre cele mai importante lucruri de ținut minte pe tot parcursul acestei călătorii: să rămânem iubitori fără să devenim naivi, să ne păstrăm claritatea fără să devenim agresivi sau copleșiți.
Totuși, în perioada de dinaintea datei de evacuare, corpurile noastre au început să simtă efectele, atât emoțional, cât și fizic.
Și atunci, aliații noștri s-au strâns în jurul nostru.
Da, patru dintre membrii panelului nostru de la Driving to the Rez, împreună cu prietenul nostru Teo, au călătorit peste o mie de mile ca să ne ajute să curățăm nu doar noul teren, ci și proprietatea anterioară, care mai avea încă urme de gunoaie și energii negative de anul trecut, când o cumpăraserăm.
Au sosit cu două rulote, câinii lor, saci de gunoi, mănuși și tot echipamentul necesar pentru a duce treaba la bun sfârșit. Și, da, s-au pus pe treabă cu adevărat!
Au ajuns cu câteva zile înainte de data evacuării și s-au apucat imediat de curățenie. În același timp, ne-am bucurat împreună de momente de explorare căutând cristale de selenit crescute în deșert, fosile, agate, jasp și lemn pietrificat.
Iar seara, ne adunam să privim cerul în deșert: am văzut avioane, sateliți și, da, OZN-uri!
Ziua evacuării
Adjuncții șerifului au sosit la timp, calmi și profesioniști. Reprezentanții comitatului s-au purtat cu amabilitate, au fost receptivi și sincer preocupați. Vecinii ne-au oferit unelte, sfaturi și chiar și o mână de ajutor.
Era ca și cum universul ar fi orchestrat un exemplu viu, colectiv, de lumină în acțiune. Acolo unde mă așteptam la birocrație, am găsit compasiune. Acolo unde mă așteptam să fiu copleșită, am găsit sprijin.
Mi-a reamintit că umanitatea nu este pierdută. Sistemul, adesea criticat pentru lipsa de empatie, a devenit, în acest caz, o structură prin care ordinea, siguranța și claritatea au putut curge firesc.
Nu a fost o situație de tipul „noi împotriva lor”. Era despre noi toți, care împreună redam coerența unei părticele de realitate.
Împreună cu Larry i-am întâmpinat pe adjuncții șerifului la drum și am decis să începem evacuarea rulotelor împrăștiate pe teren. Din fericire, oamenii plecaseră deja, însă își lăsaseră rulotele și o mulțime de lucruri înăuntru. Ne-am lăsat echipa de ajutoare la cealaltă parcelă până când ne-am asigurat că ocupanții ilegali plecaseră cu toții, căci fuseseră agresivi în zilele anterioare și nu voiam să punem pe nimeni în pericol.
Angajasem și o firmă de mutări specializată în evacuări. Ei ne-au spus că vor goli locuințele, vor scoate totul la ușă, iar noi trebuia apoi să mutăm lucrurile într-o zonă desemnată, de unde ocupanții ilegali aveau 24 de ore la dispoziție să și le recupereze.
Au sosit doi bărbați masivi, puternici, ca să golească rulotele și clădirile, iar Larry li s-a alăturat la treabă.
Apoi a venit rândul caselor mobile mari. Șeriful le-a spus oamenilor să iasă din clădiri, iar ei au făcut-o fără scandal. Atunci i-am chemat pe prietenii noștri, care au venit imediat să ajute la mutarea obiectelor din fața ușilor și să le ducă afară, pe teren, de unde cei evacuați puteau apoi să le sorteze și să își ia ce doreau. Timp de 24 de ore, toate lucrurile era încă ale lor.
Ne-a luat aproape opt ore fără pauză să scoatem toate lucrurile din cele două case mobile. Locuitorii erau colecționari compulsivi, ca într-unul dintre acele emisiuni de coșmar despre „hoarders”, dar mult, mult mai rău. Privind în urmă, dacă prietenii noștri nu ar fi venit, ne-ar fi luat câteva zile să terminăm treaba.
Tot ceea ce am putut eu să fac a fost să privesc și să țin spațiul, pentru că, înainte să plecăm spre Colorado, îmi fracturasem glezna și nu puteam să mă mișc prea mult sau să stau în picioare.
Greutatea negativității
În ciuda întregului ajutor primit, experiența și-a pus amprenta asupra noastră. Nivelul de presiune emoțională și mentală trăit era ceva ce nu mai simțisem de ani de zile. Nu era vorba doar de partea logistică, ci și despre densitatea energetică a locului. Plângerile necontenite, modul în care adulții se victimizau și ne prezentau pe noi drept agresori, totul a fost epuizant.
Era acolo și un băiat tânăr, de vreo cincisprezece ani, care trăia în mijlocul acelei mizerii. Sincer, el a fost cel mai pozitiv și mai cooperant dintre toți.
Corpul meu emoțional se simțea inflamat și întins peste măsură. Câmpul meu mental se învârtea în gânduri intruzive și îngrijorări care nu erau ale noastre. Uneori mă uitam la tot ce se întâmpla și mă întrebam cum e posibil să existe atâta întuneric într-un singur loc.
Una dintre îndrumările primite înainte de ziua evacuării a fost să înțeleg că nu era vorba despre acei oameni. Ei aleseseră să rămână acolo unde nu le era locul și să trăiască în acel tip de realitate. Gaia și colectivul uman nu-i mai doreau acolo, iar noi doar facilitam plecarea lor. Ei vor fi bine și vor continua să-și facă propriile alegeri, oriunde s-ar fi dus.
„Adu-ți aminte,” mi s-a spus, „acesta este pământul vostru acum.” De fapt, acei oameni s-au mutat pe o proprietate mult mai mare, împreună cu alții care au același stil de viață. Știm asta pentru că, în săptămâna următoare, i-am ajutat să-și ducă o mare parte din lucruri la noul loc. Nu erau nefericiți, dimpotrivă.
Această experiență mi-a reamintit că, în paradigma de lumină, întunericul pur și simplu nu are voie să existe. Cruzimea, dependența, comportamentele de co-dependență și magia neagră, toate aceste lucruri nu pot coexista cu lumina din viața noastră. Prin urmare, odată ce terenul ne aparținea, toate acele energii, precum și oamenii care le purtau, trebuiau să plece.
Dar de ce, mă tot întrebam?
Ei bine, dacă îmi cunoști munca, știi despre legătura dintre putere și pământ, și poate și despre conceptul Mapuche de Rewe (pronunțat „ewe”, deși nu se scrie așa).
Am întrebat-o pe Gaia: „De ce este atât de important să deținem acest pământ din Colorado și să-l curățăm? Avem casa noastră în statul Washington, avem Shamanashack și terenul colectiv de la Fossil Beach, atunci ce este atât de important la proprietățile din Colorado?”
Răspunsul a venit, fascinant, dar încă nu pe deplin înțeles:
„Pământul din Colorado este un rezervor Rewe.”
Un rezervor de putere? Și, dacă da, cum putem avea acces la el?
Ei bine, oamenii care locuiseră acolo îl foloseau pentru întuneric. Rewe-ul nu era complet activat, pentru că nimeni nu știa cum să o facă, ceea ce era un lucru bun, de altfel.
Prin urmare, acesta era motivul real al curățării: îndepărtarea oamenilor și a deșeurilor care se încrustaseră în acel pământ.
Abia după ce au plecat toți și și-au retras orice pretenție asupra locului, am tras câteva cărți pentru a primi ghidare cu privire la pământ. Atunci s-au întâmplat două lucruri. Unul dintre ele a fost că energia a început să se ridice din interiorul pământului, să urce de-a lungul coloanei mele vertebrale și să iasă în lume pentru a lua formă.
O notă aici: expresia „Lumina din interior se ridică și devine formă” va fi explicată în detaliu în următorul meu curs, ”The Source Code of Manifestation: Unlocking the Quantum Core of Creation” (Codul sursă al manifestării, dezvăluirea nucleului cuantic al creației) pentru care poți face o precomandă aici: The Source Code of Manifestation
Sănătate mintală în mijlocul nebuniei
Pentru a rămâne întreagă la minte, a trebuit să practic o vigilență extremă. Fiecare zi începea cu împământare, respirație și recentrare în prezență. Îmi aminteam mereu: observă, nu absorbi.
Când frica, sub forma stresului, încerca să se strecoare, o observam ca pe un sistem meteorologic exterior. Când mă lovea oboseala, găseam mici momente de frumusețe: fosila unei scoici strălucind în pământ, felul în care soarele transforma deșertul la apus în aur și purpură, râsul unui prieten care ajuta la încărcarea camionului.
Secretul nu era să fugi de nebunie, ci să rămâi în punctul de liniște din interiorul ei. Fiecare zi devenea un exercițiu de conștiență aplicată, permițând, în tot acest timp, luminii interioare să se ridice și să ia formă.
Am înțeles că adevărata măiestrie nu este în teorie sau doar în informații. Trebuie să aplicăm teoria ca să să ne ajute, să o folosim în noroi, sub presiune, înconjurați de haos, atunci când singurul lucru care ne ține întregi este alegerea de a rămâne conștienți și de a răspunde, în loc să reacționăm.
Punctul de cotitură
Când s-a încheiat și ultima evacuare, nu am simțit triumf. Am simțit ușurare și o tristețe ciudată. În acea seară, s-a așternut o liniște adâncă peste pământ. Pentru prima dată, am putut auzi deșertul respirând din nou. Și nu doar atât, am putut simți cum eu și deșertul respiram împreună.
Prietenii noștri au plecat după ce ocupanții ilegali s-au mutat. A mai durat câteva zile până când gunoiul a fost complet ridicat, iar sub toată mizeria, pământul s-a dezvăluit: străvechi, brut, luminos. Selenitul prindea lumina dimineții sclipind ca niște mici galaxii încrustate în piatră.
O călătorie planificată pentru o săptămână s-a transformat într-un maraton de o lună. Această experiență nu a fost despre proprietate sau curățenie, a fost despre întrupare, limite și despre separarea din interiorul conștiinței. Colectivul uman, reprezentat de autoritățile locale, de șerif, de vecini și de mica noastră echipă, s-au unit pentru a restabili coerența.
A fost dovada că lumina nu luptă cu întunericul, ea doar menține o prezență fermă și limite clare, până când întunericul se dizolvă și pleacă. Nu eram prieteni, nici cunoștințe, nici co-creatori cu ei; nu eram dușmani, cuceritori sau războinici aflați unii împotriva altora. Eram lumină și doar lumină.
Lecția pământului
Privind în urmă, pământul a fost adevăratul învățător. Selenitul, piatra clarității, vindecării și purificării, nu se afla doar în sol. Era prezent în însăși experiența noastră. Fosilele șopteau despre timp, reziliență și răbdarea lentă a existenței.
Întregul calvar a oglindit separarea prezentă a umanității: înțelepciunea străveche îngropată sub straturi de distorsiune, care acum iese la suprafață pentru a fi văzută și vindecată.
Cea mai puternică revelație pentru mine a fost cât de mult stres poate îndura corpul și mintea umană atunci când uităm să rămânem centrați, și cât de repede revine pacea atunci când reușim să ne reamintim.
În cele din urmă, sacrul nu s-a găsit în cristale sau în fosile, ci în disciplina de a rămâne clar și binevoitor atunci când lumea din jur se rotește în haos și încearcă să ne atragă în roluri de victimă–agresor, vinovăție și frică.
Pământul dorea ca noi să rămânem, iar munca nu era încă încheiată. Mai rămăseseră încă grămezi de gunoaie și structuri de îndepărtat, dar eu și cu Larry ne-am hotărât să punem piciorul în prag și am pornit spre casă. În mod surprinzător, călătoriile noastre durează de obicei de două ori mai mult decât spune GPS-ul, însă de data aceasta, în loc de trei zile, am făcut doar două.
Cel care a rămas în urmă pentru a termina curățarea terenului, colectarea gunoaielor și alte treburi a fost prietenul și vecinul nostru, Jay. Ne-a trimis ieri un video și nu ne-a venit să credem schimbarea. Tot ce a mai rămas sunt rulotele și o magazie, nimic recuperabil, dar lucruri pe care foștii ocupanți le doresc înapoi, iar dacă vor găsi o modalitate de a le scoate de pe teren, vom colabora cu ei pentru asta.
Și da, povestea nu se oprește aici. Este cu mult mai mult: aventura, oamenii, sincronicitățile ciudate și râsul care ne-a păstrat umanitatea pe tot parcursul drumului continuă. Chiar și cei trei tipi pe biciclete electrice, care urcau și coborau dealurile de adobe! Teo a căzut de câteva ori, dar asta nu l-a oprit.
Pentru a auzi întreaga poveste din perspectiva mea și a lui Larry și pentru a afla ce este un „deal de adobe”, ascultă episodul din această săptămână al podcastului Driving to the Rez.
Abonează-te la serviciul tău de podcasturi și vino alături de noi în următoarea călătorie neașteptată în câmpul viu al Pământului însuși.
Pentru a asculta povestea tribului nostru care a parcurs peste 1600 de kilometri pentru a ne ajuta, apasă aici.
Discuția nu se oprește aici: ascultă întregul episod de podcast pentru perspective nefiltrate din partea Ineliei și a membrilor panelului nostru.