M-ai auzit vreodată spunând: „Nu-ți mai ceda puterea”?
Hai să-ți spun de ce repet asta din nou și din nou.
Trăim într-o realitate care nu ne fură puterea, ci o ia cu permisiunea noastră. Nu prin forță, ci prin acorduri tăcute date în momente de bucurie, frică, dorință, vinovăție, iubire, obișnuință sau presiune socială. Ne dăm consimțământul și permitem altcuiva să ne dicteze realitatea, emoțiile și deciziile de fiecare dată când ne micșorăm ca să ne integrăm, de fiecare dată când dăm din cap aprobator la o poveste în care nu credem, de fiecare dată când ne externalizăm adevărul către o „autoritate” din afara noastră. Schimbul este subtil, dar costul este imens. Și de îndată ce începi să-l vezi, de îndată ce observi cum realitatea funcționează pe baza electricității acordului tău, totul se schimbă.
„Nu vota!” am spus. Și au venit argumentele de la activiștii sociali: „Dar avem nevoie de o voce”, „Trebuie să facem o diferență”, „Trebuie să luăm atitudine.”
Cu toate acestea, nu a fost niciodată vorba despre vocea lor, acțiunile lor sau atitudinea lor. Prin faptul că își acordă votul unei alte persoane, ei renunță la capacitatea de a vorbi, de a acționa sau de a lua atitudine pentru ei înșiși. Asta înseamnă că nu mai au o voce, nu mai pot face o diferență și nu mai pot lua o poziție pentru ei înșiși.
„Dar reprezentantul meu este de acord cu ce îmi doresc și va realiza asta,” ar putea spune cineva.
Din păcate, chiar dacă dovezile istorice sunt foarte clare în această privință, oamenii nu par să își dea seama că „reprezentantul” ales de ei este o persoană care acum reprezintă puterea și autoritatea lor, nu credințele, ideologiile sau dorințele lor.
Cum au ajuns lucrurile să fie atât de neclare, atât de ascunse chiar la vedere, rămâne pentru mine un mister.
„Nu da vina pe alții” am spus.
„Dar nu a fost alegerea mea să am această experiență: guvernul a făcut-o!” ar putea protesta cineva. „Soțul meu m-a obligat.” „Trebuie să fac asta ca să-mi mențin soția fericită.”
Totuși, atunci când dau vina pe alții, ceea ce spun de fapt este că alte persoane au capacitatea și puterea de a le dicta viața, emoțiile și gândurile. Odată ce trimiți acea putere și autoritate către altcineva sau altceva, ea nu-ți mai aparține.
În realitate, tu ai puterea de a-ți schimba propriile gânduri, emoții și decizii.
„Spune că «alegi» să muncești, să călătorești, să te căsătorești, să faci…” am spus eu. Iar asta este direct legat de ce am spus mai sus.
„Aleg să merg la muncă ca să pot avea toate beneficiile materiale pe care mi le aduce asta. Da, știu că e o slujbă oribilă, dar beneficiile pe care mi le aduce o fac să merite.”
Această simplă formulare, în sine, împuternicește persoana. Persoana este cea care alege să-și facă soția fericită: nu trebuie să facă asta. Ea alege să facă ce spune soțul: nu este obligată. Singurul motiv pentru care face aceste lucruri este pentru propriul beneficiu. Pentru că îi aduce bucurie sau o face din frică.
Suntem cu toții adulți aici.
„Ascultă versurile muzicii preferate, cea pe care o asculți în mod repetat,” am spus.
„Dar e o melodie atât de plăcută și de atrăgătoare, îmi place atât de mult… Oh, stai puțin, spune că a ucide și a tortura oameni e un lucru bun. Și spune că îmi absoarbe sufletul.”
„Da. Ascultă versurile melodiilor pe care le ai în playlist. Inconștient, ești programat.”
„OK. O să fac asta mâine, când voi avea timp să caut melodii care îmi plac și care nu sunt demonice sau necrotice.”
Iar pentru acea persoană, „mâine” nu vine niciodată, pentru că este mai ușor să continue pur și simplu cu obiceiurile de zi cu zi. Așa că, dacă Spotify nu adaugă o categorie „non demonic, degradat sau întunecat”, acea persoană va continua să asculte ceea ce marile case de discuri plătesc ca să ajungă în topuri de albume și melodii de succes.
Pentru majoritatea populației, cuvintele mele cad în minți frânte și peste paravane de protecție (firewall).
Ai putea gândi: „Dar eu ascult, și fac, și cercetez, mă educ, urmez cursurile tale și înțeleg ce vrei să spui.”
Ca să-ți spun adevărul, am crezut și eu același lucru. Totuși, interacțiuni recente cu ascultătorii podcastului nostru, chiar și cu unii dintre membrii panelului de discuții, dar și cu studenți din întreaga lume îmi arată că multe lucruri fie scapă, fie sunt înțelese parțial sau complet greșit. Adesea sunt citată ca și cum aș fi spus exact opusul a ceea ce am scris.
Când se întâmplă asta, mă îngrijorez puțin și mă gândesc: „La naiba, de ce aș fi scris așa ceva? Trebuie să fie scos din context sau ceva. Trimite-mi linkul de referință.”
„Ah, nu scrie asta aici. Nu știu de ce am crezut că scrie. Nu pot găsi o referință.”
Concluzia mea din toate acestea este că moneda de schimb ocultă a consimțământului este insidioasă. Ea presupune limitări în luarea deciziilor, în înțelegere și în conștientizare.
Majoritatea oamenilor – inclusiv cititorii mei (da, tu) și populația lipsită de putere a lumii, au uitat puterea care le curge prin vene. Vocile ancestrale din oasele lor. Puterea universului din cuvintele, deciziile și emoțiile lor.
Ce altceva pot spune acum decât: Înțelege. Alegerile, cuvintele și acțiunile tale au consecințe.
Nimic nu ți se întâmplă fără consimțământul tău, conștient sau inconștient. Devino conștient.
Ascultă aici episodul podcastului, prima parte.
______________________________________________________________________
Discuția nu se oprește aici: ascultă episodul complet de podcast pentru perspective nefiltrate de la Inelia și invitații panelului nostru de discuții.