Să fii smerit este o sabie cu două tăişuri. Pe de o parte, există o stare pozitivă în care persoana în cauză ştie că totul este egal, toată lumea este divină şi viaţa este miraculoasă şi astfel se tratează pe sine, pe toţi şi tot ce întâlneşte cu respect şi acceptare.
Această persoană nu are nevoie să aibă dreptate sau nu. El sau ea nu are nevoie să te facă să simţi că ai dreptate sau că greşeşti, nici nu se gândeşte că ai dreptate sau nu. Un adevărat maestru ascensionat este smerit şi nu judecă, pur şi simplu pentru că a judeca, a avea dreptate sau a greşi nu există în realitatea lui sau ei.
Pe de altă parte, există justeţea smereniei impuse social. Să trăieşti o viaţă smerită devine atunci să trăieşti o viaţă săracă. Să fi smerit, devine atunci să fi inferior faţă de alţii sau faţă de Dumnezeu şi forţarea smereniei devine superioritatea asupra celorlalţi. Persoanele pline de zel religios se găsesc de obicei în această categorie de smerenie. Şi aceasta este o cale spre ascensiune.
Eu, pe când trăind momente de infatuare a ego-ului şi judecând din cutia mea de săpun extrem de mare, mă ploconesc în faţa celui de-al doilea tip de persoană smerită, în timp ce o apreciez enorm pe prima. Acest punct de vedere, desigur, este antonimul smereniei şi râd de atitudinea mea simplistă, de sporovăiala mea mentală şi îmi dau seama, dintr-un punct de vedere mai larg, că în realitate acesta este un aspect neimportant al realităţii. Este, la urma urmei, punctul de vedere al judecăţii, care este la fel de necesară în viaţa de zi cu zi ca şi respiraţia.
Prin urmare, mă simt confortabil să mă străduiesc spre primul tip de smerenie, cred că atunci când eşti acolo viaţa este delicioasă.