În cel mai recent roman al meu „Interviu cu un asasin paranormal”, am explorat natura omuleţilor gri. În el, am menţionat câteva gânduri de spre omuleţii gri: ce fac, care este tehnologia lor şi de unde ar putea veni. Discuţia, în roman, s-a derulat pe parcursul a două pagini şi a explorat experienţa personajului principal legată de omuleţii gri în timpul antrenamentului ei militar guvernamental.
De când am scris romanul am fost întrebată de câteva ori despre natura omuleţilor gri. De asemenea, am primit mesaje e-mail şi postări care spuneau că omuleţii gri sunt răi şi am primit linkuri către site-uri Web care demonstrează aceasta. Am primit şi alte mesaje care spun că omuleţii gri sunt buni, şi acestea tot cu linkuri către site-uri Web care demonstrează aceasta.
Treaba este că, privind dovezile referitoare la interacţiunile noastre cu omuleţii gri de-a lungul istoriei, începem să vedem anumite tipare care sunt replicate de la o cultură la alta.
Acum câteva decenii, de exemplu, nu erau gri, ci verzi. Omuleţi verzi cu capete mari, ochi mari şi negri, nasuri mici şi guri minuscule sau fără gură. În cultura modernă îi vedem descrişi ca fiind făcuţi din lumină, unii foarte înalţi, alţii foarte mici, unii gri, unii albi, unii albaştri, unii buni, unii răi.
Pe măsură ce câmpul nostru colectiv de conştientizare se extinde şi din ce în ce mai mulţi oameni încep să-şi amintească despre interacţiuni cu omuleţii gri, o cantitate imensă de informaţii despre ei începe să iasă la suprafaţă.
Un lucru devine clar. Există multe forme, culori şi dimensiuni de omuleţi gri şi ei nu sunt un fenomen nou, sau vestic. Ce pare a fi universal răspândit este că aspectul capetelor lor seamănă cu cel al unui embrion uman.
Un alt aspect al omuleţilor gri este că par a fi mai mult un fel de „costum” decât o fiinţă reală. Este aproape ca şi cum corpul lor este artificial, poate parţial organic, cu siguranţă conştient, dar că „şoferul” este altundeva. Comunicarea dintre omuleţii gri şi oameni este în mare parte, dacă nu în totalitate, de natură telepatică.
„Natura” omuleţilor gri pare să difere de la o formă la alta şi de la culoare la culoare. Este aproape ca şi cum specii diferite folosesc aceste „costume” gri pentru a intra în sistemul nostru (solar şi dimensional) şi a interacţiona cu noi. Unii oameni spun că experienţa lor este că au fost trataţi de omuleţii gri ca şi cum ar fi fost animale de fermă, alţii spun că s-au identificat foarte mult cu omuleţii gri şi că îi consideră ca fiind adevărata lor familie – experienţa lor umană fiind doar un experiment temporar, sau doar o misiune.
Şi până acum, dincolo de traumele fizice ale acelor persoane care au fost răpite, nu şi-au folosit tehnologia pentru „a ne invada planeta” sau pentru „a ne distruge pe toţi”.
În roman, personajul principal, Ramona, spune la un moment dat:
„Oamenii nu par să realizeze că dacă omuleţii gri ar fi fost rău intenţionaţi, ţinând cont de abilităţile şi de tehnologia lor, ar fi putut să ne şteargă complet de pe faţa pământului demult. Nu există nicio îndoială.”
Şi totuşi, există foarte multă frică referitoare la omuleţii gri.
De la cei care trag semnale de alarmă şi scurgerile de informaţii guvernamentale ni s-a spus, sau arătat, că omuleţii gri pe care guvernul i-a capturat, sau cu care colaborează, nu sunt agresivi în nici un fel şi sub nicio formă. Cel puţin nu din punct de vedere fizic. De fapt, ei par să fie foarte slabi din punct de vedere fizic şi nu poartă niciun fel de armă. De fapt, dacă a existat vreun fel de agresiune, aceasta a fost din partea oamenilor.
În cultura populară vedem omuleţi gri descrişi ca nemiloşi şi violenţi, drept culegători mâncători de carne de om, ca drăgălaşi şi doritori să dea telefon acasă şi toate variantele intermediare.
Acest articol este menit să ne deschidă faţă de posibilitatea unui spectru vast de specii care folosesc în prezent tehnologia „costumului” gri pentru a interacţiona cu planeta noastră. Cine i-a făcut? Cine îi dezvoltă? Din ce timp sunt? De unde sunt?
Când mă uit la ei văd un fel de „dronă” biologică cu inteligenţă artificială care poate găzdui conştiinţa fără să o încătuşeze. Îmi aminteşte într-o oarecare măsură de propriile noastre corpuri umane, cu diferenţa că ale noastre se simt mult mai vii. Trupurile noastre se percep mai degrabă ca elementali foarte inteligenţi care au nevoie de noi (fiinţa spirituală) să le anime şi să le menţină în viaţă. Totuşi, dacă ar fi să luăm un embrion uman înainte ca sufletul să intre în el, să adăugăm un fel de substanţă care să producă un retard în dezvoltare şi l-am face să crească până la o dimensiune utilă, dacă am include nano-tehnologie pentru a-i permite să existe într-un mediu în afara uterului şi apoi am putea să-l „împrumutăm” de la distanţă pentru a merge în alte timpuri sau pe alte planete, cu siguranţă că ar arăta ca un omuleţ gri.
Ziceam şi eu 😉
Apropo, noi suntem programaţi să uităm ceea ce tocmai aţi citit mai sus, aşa că v-aş propune să mergeţi înapoi şi să citiţi articolul din nou pentru a vedea dacă l-aţi văzut pe tot, sau dacă aţi şi uitat o parte din el deja.